Uniunea Europeană a dezvoltat politici pentru toate domeniile în care activitatea sa este benefică statelor membre (economic, social, de reglementare şi financiar).
I. Politica de extindere şi bună vecinătate
II. Politica monetară
III. Politica în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
IV. Politici de susţinere a pietei unice
V. Politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de politici de coeziune) privind aspecte regionale, agricole şi sociale;
VI. Politicile de inovaţie, privind introducerea unor tehnologii de vârf în domenii precum protectia mediului, cercetarea şi dezvoltarea (RD) şi domeniul energetic.
VII. Politicile externe

I. POLITICA DE EXTINDERE ŞI BUNA VECINĂTATE

1. Extindere

Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplineşte criteriile democratice, politice şi economice pentru dobândirea calităţii de membru.

În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la şase la 27 de membri. Alte state candidează la aderare.

Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a tuturor statelor membre. De asemenea, înaintea fiecarei extinderi, UE va evalua propria capacitate de absorbţie a noilor membri, precum şi abilitatea propriilor instituţii de a funcţiona corespunzător în continuare.

Extinderile succesive au întărit democraţia, au conferit securitate Europei şi au sporit potenţialul său comercial şi de creştere economică.

Candidaţi la statutul de stat membru
Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a aplicat pentru statutul de membru în 1987. Pozitia geografică şi istoria politică ale acesteia au condus la o ezitare îndelungată a UE înainte de a răspunde pozitiv aplicaţiei. Totuşi, în octombrie 2005, Consiliul European a început negocierile de aderare cu Turcia. În acelaşi timp a început negocierile şi cu Croaţia, un alt stat candidat. În cazul acestor două state nu s-a fixat încă o dată pentru intrarea în vigoare a unui eventual tratat de aderare la sfârşitul negocierilor.

Balcanii de Vest
Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se îndreaptă către Uniunea Europeană pentru a-şi accelera reconstrucţia economică, pentru a îmbunătăţi relaţiile reciproce lezate de războaie etnice şi religioase, precum şi pentru a-şi consolida institutiile democratice. UE a acordat statutul de "ţară candidată" Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei în noiembrie 2005. Alţi potenţiali candidaţi sunt Albania, Bosnia şi Hertegovina, Muntenegru şi Serbia.

2. Vecinătate

Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relaţiilor sale cu ţările vecine, în funcţie de prezenţa sau non-prezenţa acestora pe lista potenţialilor candidaţi.

Acordurile de stabilizare şi asociere deschid posibilitatea ca un stat să devină candidat la statutul de membru al UE la sfârşitul procesului de negociere. Astfel de acorduri au fost încheiate pentru prima dată cu Croaţia şi Fosta Republică Iugoslava a Macedoniei. Acestea au fost urmate de Albania. Alţi potenţiali candidaţi în acest context sunt Bosnia şi Hertegovina, Muntenegru şi Serbia.

În cadrul politicii de vecinătate, UE a încheiat acorduri de cooperare cu ţări terţe din spaţiul sud-mediteranean şi din Caucazul de Sud, precum şi cu ţări din Europa de Est, a căror relaţie cu Uniunea Europeană în viitor rămâne neclară.

II. POLITICA MONETARĂ

În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii Europene adoptă un plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice şi monetare. Acest plan devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană, adoptat de către Consiliul European în decembrie 1991.

1. Uniunea economică şi monetară (UEM) - Cele trei faze

Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:

libertate totală de circulaţie a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea controlului de schimburi valutare);

sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene (fonduri structurale);

convergenţa economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor membre.

A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:

înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor membre UE;

independenţa băncilor centrale naţionale;

reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.

A treia etapă reprezintă naşterea monedei euro.

La 1 ianuarie 1999, 11 ţări adoptă moneda euro, care devine astfel monedă comună a Austriei, Belgiei, Finlandei, Franţei, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Ţărilor de Jos, Portugaliei şi Spaniei. (Grecia li se alatură la 1 ianuarie 2001). Începând din acest moment, Banca Centrală Europeană înlocuieşte IME, devenind responsabilă de politica monetară, care este definită şi pusă în aplicare în euro.

La 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro sunt puse în circulaţie în aceste 12 ţări din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naţionale sunt retrase din circulaţie. Din acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate tranzacţiile bancare şi operaţiunile cu numerar, în cadrul ţărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai mult de două treimi din populaţia UE.

Criteriile de convergenţă
Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de convergenţă pentru a ajunge în faza a treia. Acestea sunt:

stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate depăşi cu mai mult de 1,5% ratele medii de inflaţie ale celor trei state membre cu cea mai scazută rată de inflaţie;

rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2% în raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scazută rată de inflaţie;

deficitele: deficitele bugetare naţionale trebuie să fie sub 3% din PNB;

datoria publică: nu poate depăşi 60% din PNB;

stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămâna în limitele marjei de fluctuaţie autorizate pentru cei doi ani anteriori.

(c) Pactul de Stabilitate si de Creştere
Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate şi de Creştere în iunie 1997. Acesta a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permiţând sancţionarea financiară a unui stat membru din zona euro care se expunea unui deficit bugetar mai mare de 3%. Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fost revizuit în martie 2005.

2. Eurogrupul

Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniştrilor de finanţe ai statelor membre din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor economice, monitorizarea politicilor bugetare şi financiare ale statelor din zona euro, precum şi reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaţionale.

3. Noile state membre şi UEM

Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în care vor îndeplini criteriile necesare. Slovenia este prima dintre noile state membre de la extinderea din 2004 care a făcut acest lucru şi care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007. De la 1 ianuarie 2008, Cipru şi Malta au devenit şi ele membre ale zonei euro.

III. POLITICA ÎN DOMENIUL JUSTIŢIEI ŞI AFACERILOR INTERNE

Cetăţenii europeni au dreptul de a trăi în libertate, fără frica persecuţiei sau a violenţei, pe tot cuprinsul Uniunii Europene. Cu toate acestea, criminalitatea internaţională şi terorismul reprezintă unele din cele mai îngrijoratoare fenomene pentru europeanul de azi.

Integrarea în domeniul justitiei şi afacerilor interne nu a fost prevăzută în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Totusi, în timp, a devenit clar faptul că libera circulaţie a persoanelor implică necesitatea ca fiecare cetăţean să beneficieze de acelaşi grad de protectie şi de acces la justiţie oriunde pe teritoriul Uniunii. Astfel, a fost creat treptat un spatiu de libertate, securitate şi justiţie, modificând succesiv tratatele fondatoare prin Actul Unic European, Tratatul privind Uniunea Europeana (Tratatul de la Maastricht) şi Tratatul de la Amsterdam.

1. Libera circulaţie

Libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul UE creează probleme de securitate statelor membre, deoarece acestea nu mai au control asupra graniţelor interne. În compensaţie, este necesară adoptarea unor măsuri pentru întărirea securităţii la graniţele externe ale Uniunii. De asemenea, se impune sporirea cooperării forţelor de poliţie şi autorităţilor judiciare în vederea combaterii criminalităţii transnaţionale care ar putea profita de libertatea de circulaţie.

Una dintre cele mai importante acţiuni pentru facilitarea circulatiei pe teritoriul Uniunii s-a realizat în 1985, când guvernele Belgiei, Franţei, Germaniei, Luxemburgului si Ţărilor de Jos au semnat un acord la Schengen, un mic oraş de frontieră din Luxemburg. Aceste state au hotarât să elimine controalele vamale asupra persoanelor, indiferent de naţionalitate, la frontierele lor comune, să armonizeze controalele la frontierele externe ale UE şi să adopte o politică comună în materie de vize. Aceste state au format, aşadar, o zonă fără frontiere interne cunoscută sub denumirea de spaţiu Schengen.

În prezent, acquis-ul Schengen a fost integrat complet în tratatele europene, iar spaţiul Schengen s-a extins treptat. În anul 2006, 13 state UE (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Portugalia, Spania şi Suedia) şi două state care nu sunt membre ale Uniunii, Islanda şi Norvegia, aplicau în integralitate dispoziţiile Schengen. Cele zece state care au devenit membre UE în anul 2004 au la dispozitie sapte ani pentru a îndeplini criteriile de aderare la spatiul Schengen.

2. Politica de azil şi imigraţie

Europa se mândreşte cu tradiţia sa umanitară de a primi străini şi de a oferi azil pentru refugiaţi. În prezent, guvernele statelor Uniunii Europene trebuie să facă faţă unui număr crescând de imigranţi, atât cu statut legal, cât şi ilegal, într-un spaţiu lipsit de frontiere interne.

Guvernele UE au hotărât armonizarea reglementarilor în acest domeniu, astfel încât cererile de azil să fie examinate conform unor principii de baza recunoscute în întreaga Uniune Europeană. În 1999, statele Uniunii şi-au fixat ca obiectiv adoptarea unei proceduri comune în materie de azil şi acordarea unui statut egal pe tot cuprinsul Uniunii Europene persoanelor care au obţinut azilul. Au fost adoptate anumite măsuri tehnice, cum ar fi stabilirea unor standarde minime pentru acceptarea solicitanţilor de azil şi pentru acordarea statutului de refugiat. A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiaţi, cu un buget anual de 114 milioane de euro. În ciuda cooperării la scară largă dintre guvernele naţionale, crearea unei politici comune în materie de azil şi imigraţie rămâne un obiectiv nu a fost încă atins pe deplin.

3. Combaterea criminalităţii internaţionale şi a terorismului

Pentru a crea o politică comună viabilă în materie de azil şi imigraţie, Uniunea Europeană trebuie să implementeze un sistem eficient de gestionare a fluxurilor de migraţie, de control la frontierele externe şi de prevenire a imigratiei ilegale. Este necesar un efort susţinut pentru combaterea bandelor criminale care practică traficul de persoane şi care exploateaza fiinţele vulnerabile, în special femeile şi copiii. În acest context, a fost creat Sistemul de informaţii Schengen (SIS). Este vorba despre o bază de date complexă care le permite forţelor poliţieneşti şi autorităţilor judiciare să facă schimb de informaţii despre bunuri furate, cum ar fi vehicule şi obiecte de artă, sau despre persoanele pe numele cărora s-a emis un mandat de arestare sau o cerere de extrădare. Cea mai importantă realizare din ultimii ani în domeniul cooperării dintre forţele de ordine a fost crearea Europol, un organism al Uniunii Europene cu sediul la Haga, care este format din ofiţeri de poliţie şi funcţionari vamali. Aria de acţiune a Europol cuprinde: traficul de droguri şi de vehicule furate, traficul de persoane, reţelele clandestine de imigraţie, exploatarea sexuală a femeilor şi a copiilor, pornografia, falsificarea, traficul de material radioactiv şi nuclear, terorismul, spălarea banilor şi falsificarea monedei europene.

4. Crearea unui spatiu judiciar comun

În prezent, în Uniunea Europeană coexista mai multe sisteme judiciare diferite. Dat fiind că obiectivul Uniunii este acela că cetăţenii săi să împărtăşească aceeaşi concepţie despre justitie, este necesară punerea în aplicare a unui sistem judiciar care să faciliteze viaţa de zi cu zi a europenilor. Cel mai semnificativ exemplu de cooperare în domeniul judiciar este oferit de Eurojust, un organism central de cooperare înfiinţat la Haga în anul 2003. Obiectivul său este acela de a facilita cooperarea între autorităţile naţionale de urmărire penală în cazul investigaţiilor care implică mai multe state membre. Mandatul de arest european, în uz din ianuarie 2004, este folosit pentru a înlocui procedurile îndelungate de extrădare. În materie de drept civil, Uniunea Europeană a adoptat o legislaţie care să faciliteze aplicarea deciziilor judecătoreşti în cazuri transfrontaliere care implică divorţuri, separare de drept, custodia copiilor şi pensia alimentară, astfel încât hotarârile judecatoreşti emise într-unul din statele membre să fie aplicabile în oricare alt stat membru. Uniunea Europeană a pus în aplicare proceduri comune pentru simplificarea şi accelerarea soluţionării litigiilor transfrontaliere în cazul unor acţiuni civile de amploare redusă şi indubitabile, cum ar fi recuperarea creanţelor şi falimentul.

IV. POLITICI DE SUSŢINERE A PIEŢEI UNICE

1. Politica în domeniul transportului

Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în domeniul transporturilor terestre, în special accesul liber pe piaţa transporturilor internaţionale şi activităţile de cabotaj, care constau în a permite accesul transportatorilor nerezidenţi pe piaţa naţională de transport a statelor membre ale Uniunii Europene. Au fost luate decizii în vederea armonizării condiţiilor de concurenţa în domeniul transporturilor rutiere, în special a condiţiilor privind accesul la profesie şi la piaţa de muncă, libertatea de stabilire şi de a presta servicii, timpul de conducere şi siguranţă rutieră. Politica comună în ceea ce priveşte transportul aerian trebuie să facă faţă efectelor concurenţei mondiale. Liberalizarea spaţiilor aeriene europene este realizată în etape, rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a modului în care marile companii aeriene îşi împart între ele aceste spaţii, accesul reciproc pe piete şi libertatea fixării tarifelor. La aceasta se adaugă clauzele de protecţie referitoare la responsabilitatile serviciului public aerian şi la imperativele amenajării teritoriului.

Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenţei care se aplică atât armatorilor europeni, cât şi celor care navighează sub pavilionul unor state terţe. Aceste reguli vizează combaterea politicilor tarifare neloiale (pavilioane de complezenţă), dar, de asemenea, urmăresc să facă faţă gravelor dificultăţi cu care se confruntă industria şantierelor navale din Europa.

2. Politica în domeniul concurenţei

Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună în domeniul concurenţei este corolarul indispensabil al aplicarii regulilor libertăţii comerciale în cadrul pieţei unice europene. Această politică este pusă în aplicare de către Comisia Europeană care, alături de Curtea de Justiţie, veghează la respectarea ei. Această politică a apărut pentru a împiedica orice înţelegere între companii, orice ajutor public sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera concurenţă în cadrul pieţei unice.

Orice înţelegere care cade sub incidenta regulilor Tratatului trebuie notificată Comisiei Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia poate aplica în mod direct o amendă companiilor care nu respectă regulile concurenţei sau care omit să adreseze notificarea cerută. În cazul unui ajutor public ilegal sau în absenţa notificării acordării unui astfel de ajutor, Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către beneficiar. Orice fuziune sau preluare care ar putea genera o situaţie de poziţie dominantă într-un sector anume trebuie notificată Comisiei.

3. Protecţia consumatorilor

Politica privind protecţia consumatorilor în Uniunea Europeană permite cetăţenilor europeni să facă cumpărături în deplină siguranţă în toate statele membre. Toţi consumatorii beneficiază de acelaşi nivel ridicat de protecţie. Produsele alimentare şi nealimentare sunt supuse unor teste efectuate în scopul verificarii faptului că sunt de cea mai înaltă calitate. Uniunea Europeană întreprinde măsuri pentru a preveni riscul înşelării consumatorilor de către comercianţi lipsiţi de scrupule sau de către publicitate mincinoasă sau înşelătoare. Drepturile consumatorilor sunt protejate, acesta putând cere despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, fie că şi-a făcut cumpărăturile într-un magazin, prin poşta electronică, prin telefon sau pe Internet.

V. POLITICILE DE SOLIDARITATE

Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini finalizarea pieţii unice şi de a corecta orice dezechilibre prin măsuri structurale, venind astfel în sprijinul regiunilor defavorizate sau al sectoarelor industriale care întâmpină dificultăţi.

1. Politica de ajutor regional

Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre ţările bogate spre cele sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în regiunile defavorizate, pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru sprijinirea inserţiei profesionale a tinerilor şi a şomerilor de lungă durata, pentru modernizarea agriculturii şi pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate. Fondurile alocate acţiunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007-2013 se concentrează asupra următoarelor trei obiective:

Convergenţa. Scopul este acela de a ajuta ţările şi regiunile cele mai slab dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană prin îmbunătăţirea condiţiilor pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă. Acest obiectiv poate fi realizat doar investind în capitalul fizic şi uman, în inovaţie, în societatea cunoaşterii, în adaptabilitatea la nou, în protectia mediului şi în eficienţa administrativă.

Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă. Ţinţa este creşterea competitivităţii, a nivelurilor ocupării forţei de muncă şi a atractivităţii regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai puţin dezvoltate.) Metoda de îndeplinire a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice şi sociale şi de a promova inovaţia, spiritul întreprinzător, protecţia mediului, accesibilitatea, adaptabilitatea şi dezvoltarea unor pieţe ale forţei de muncă mai favorabile incluziunii sociale.

Cooperare teritorială europeană. Scopul este de intensificare a cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi inter-regionale. UE urmăreşte prin aceasta promovarea unor soluţii comune la problemele de aceeaşi natură întâlnite de autorităţile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală şi costieră, cultivarea relaţiilor economice şi stabilirea unor reţele între întreprinderile mici şi mijlocii (IMM). Aceste obiective vor fi finanţate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor adăuga la contribuţiile existente ce provin din sectorul privat şi din partea administraţiei naţionale şi regionale, fie vor stimula investiţiile din aceste direcţii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale şi de coeziune.

Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), primul dintre fondurile structurale, finanţează consolidarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, prin reducerea disparităţilor dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale şi a ajustării structurale a economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor industriale aflate în declin.

Fondul Social Europe(FSE), cel de-al doilea fond structural, finanţează initiaţive destinate formării profesionale şi creării de locuri de muncă.

Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit pentru finanţarea proiectelor referitoare la infrastructura de transport şi la protecţia mediului înconjurător în acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% din media UE.

2. Politica agricola comună (PAC)

Obiectivele PAC, astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma din 1957, au fost în mare parte îndeplinite: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă; stabilizarea pieţei; aprovizionarea consumatorilor la preţuri rezonabile; modernizarea infrastructurii agricole. Şi alte principii adoptate de-a lungul timpului au funcţionat bine. Consumatorii se bucură de siguranţa ofertei, iar preţurile produselor agricole sunt menţinute la un nivel stabil, protejate de fluctuaţiile de pe piaţa mondială. Bugetul destinat PAC este cunoscut sub numele de Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA). Uniunea Europeană ar dori ca Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) să pună mai mult accent asupra calităţii alimentelor, să sublinieze principiul precauţiei şi să urmărească bunăstarea animalelor. De asemenea, Uniunea Europeană a început reforma politicii sale în domeniul pescuitului. Scopul este de a reduce supraîncarcarea flotelor sale de pescuit, de a proteja stocurile de peste şi de a asigura sprijinul financiar ce le-ar permite comunităţilor de pescari să întreprindă şi alte activităţi economice.

3. Politica socială

Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalităţile cele mai evidente din cadrul societăţii europene. Fondul Social European (FSE) a fost înfiinţat în 1961 pentru a încuraja crearea de locuri de muncă şi pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dinspre un gen de ocupaţie şi/sau dinspre o zonă geografică spre alta. Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condiţiile sociale în Europa. Ajutorul financiar în sine nu ar putea rezolva toate problemele antrenate de recesiunea economică sau de subdezvoltarea regională. Mai presus de orice, efectele dinamice ale creşterii sunt cele care trebuie să încurajeze progresul social. Aceste efecte trebuie încurajate printr-o legislaţie care să garanteze un set minimal dar consistent de drepturi. Unele dintre aceste drepturi sunt înscrise în tratatele fundamentale, ca de pildă dreptul femeilor şi bărbaţilor la remuneraţie egală pentru aceeaşi muncă prestată. Altele sunt stabilite prin directive referitoare la protecţia lucrătorilor (normele privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă) şi standarde esenţiale de siguranţă.

În 1991, Consiliul European de la Maastricht a adoptat Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale, stabilind drepturile de care trebuie să se bucure toţi lucrătorii din UE: libera circulaţie; o compensatie echitabilă; condiţii mai bune de muncă; protecţie socială; dreptul de asociere şi de negociere colectivă; dreptul la formare profesională; tratament egal pentru femei şi bărbaţi; informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor; protecţia sănătăţii şi a siguranţei la locul de muncă; protecţia copiilor, a persoanelor în vârsta şi a persoanelor cu handicap. Carta a fost integrată în Tratatul de la Amsterdam în luna iunie 1997, iar acum se aplică în toate statele membre.

VI. POLITICILE DE INOVAŢIE

1. Politica pentru protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă

Activitatea UE în domeniul protecţiei mediului se bazează pe programul de acţiune intitulat "Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră". Acesta cuprinde perioada 2001-2010 şi subliniază nevoia de:
- atenuare şi de încetinire a schimbărilor climaterice şi a încălzirii globale;
- protejare a habitatelor naturale şi a florei şi faunei sălbatice;
- tratare a problemelor legate de mediu şi sănătate;
- conservare a resurselor naturale şi de administrare eficientă a deşeurilor.
Problemele abordate sunt extrem de variate: poluare fonică, deşeuri, protejarea habitatelor naturale, gaze de eşapament, produse chimice, accidente industriale, calitatea apei de îmbăiere şi crearea unei reţele europene de informare şi asistenţă pentru urgenţe, care să acţioneze în cazul declanşării unor dezastre ecologice de tipul incendiilor forestiere sau resturilor de hidrocarburi provenite din accidente navale sau de exploatare petrolieră în larg. Recent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătăţii au fost examinate în planul de acţiune pentru protecţia mediului şi a sănătăţii pentru perioada 2004-2010. Acest plan stabileşte legătura dintre sănătate, mediu şi politicile din domeniul cercetării.

2. Politica pentru inovare tehnologică

Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere ca prosperitatea viitoare a Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul tehnologic. Ştiau ce avantaje pot apărea prin reunirea cercetării europene sub o umbrelă comună. Astfel, în 1958, în paralel cu CEE, au înfiinţat Euratom - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Scopul acestei comunităţi era de a facilita pentru statele membre ale UE exploatarea în comun, în scopuri paşnice, a energiei nucleare. Cercetarea comună la nivelul UE a fost concepută pentru a completa programele naţionale de cercetare. Ea se concentrează asupra proiectelor care aduc laolaltă un număr de laboratoare din mai multe ţări europene. De asemenea, sprijină cercetarea fundamentală în domenii precum fuziunea termonucleară controlată (o sursă potenţial inepuizabilă de energie pentru secolul al XXI-lea). În plus, încurajează cercetarea şi dezvoltarea tehnologică în industrii-cheie, precum sectorul electronicii şi calculatoarelor, care se confruntă cu o concurenţă acerbă din afara Europei. Finanţarea cercetării UE se face în principal prin intermediul unei serii de programe cadru. Cel de-al şaptelea program-cadru pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică acoperă perioada 2007-2013. Cea mai mare parte a bugetului de peste 50 miliarde de euro va fi dirijată spre domenii precum sănătatea, sectorul alimentar, cel agricol, al tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, al nanoştiinţelor, cel energetic, al protecţiei mediului, al transporturilor, al securităţii, cel spaţial şi spre ştiinţele socio-economice. Alte programe suplimentare vor promova idei, oameni şi abilităţile lor, prin intermediul cercetării aflate la graniţele dintre domeniile cunoaşterii ştiintifice, prin sprijinirea cercetătorilor în dezvoltarea carierei lor profesionale şi prin stimularea cooperării internaţionale.

3. Politica pentru energie

Combustibilii fosili - petrol, gaze naturale şi cărbune - reprezintă 80% din consumul energetic în UE. Un procent important din cantitatea necesară de combustibil fosil se importă din afara UE. În prezent, 50% din necesarul de gaze naturale şi petrol se importă, iar această dependenţă ar putea ajunge la 70% până în 2030. UE va deveni astfel mai vulnerabilă la întreruperea alimentării sau la explozii ale preţurilor cauzate de crize internaţionale. Un alt motiv pentru reducerea consumului de combustibili fosili este acela de a tempera procesul de încălzire globală. Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea energiei prin utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative de energie (în Europa este vorba în special despre surse regenerabile de energie) şi încurajarea cooperării internaţionale. Consumul de energie ar putea scădea cu o cincime până în 2020 dacă s-ar schimba comportamentul consumatorilor şi dacă tehnologiile de ameliorare a eficienţei energetice ar fi întrebuinţate la maxim.

VII. POLITICILE EXTERNE ALE UE

Pe plan economic, comercial şi monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare putere mondială. Uniunea Europeană are o influenţă considerabilă în cadrul organizaţiilor internaţionale cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), organismele specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), şi în cadrul summit-urilor mondiale pentru mediul înconjurator şi dezvoltare.

1. Politica de aparare comună

Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi politica europeană de securitate şi apărare (PESA), introduse de Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997) şi Nisa (2001), definesc principalele obiective ale Uniunii în domeniul apărării. Pe aceste premise, Uniunea Europeană şi-a dezvoltat "cel de-al doilea pilon", reunind ansamblul sectoarelor politice în care se aplica metodele interguvernamentale şi în care Comisia Europeană şi Parlamentul European joacă un rol marginal. Deciziile în acest domeniu sunt luate prin consens, cu toate că fiecare stat are dreptul de veto.

Realizări concrete pentru securitate şi apărare
În temeiul Tratatului de la Amsterdam, Javier Solana a fost numit în 1999 Înalt Reprezentant pentru Politica externă şi de securitate comună (PESC). Statele membre UE au stabilit obiective precise ca parte a îndatoririlor de creare a unei politici de securitate şi apărare europeană, în scopul desfăşurării unei forţe de reacţie rapidă sprijinită naval şi aerian şi susţinerii acesteia timp de un an. Aceasta forţa de reacţie rapidă nu va fi încă o adevarată armată europeană. În schimb, va fi formată din contingentele forţelor armate ale fiecărei naţiuni. Cu toate acestea, dupa constituirea Comitetului politic şi de securitate (CPS), a Comitetului militar al Uniunii Europene (CMUE) şi a Statului major militar al Uniunii Europene (EUMS), sub autoritatea Consiliului şi situat la Bruxelles, Uniunea are deja instrumentele politice şi militare pentru a efectua misiunile pe care şi le-a propus: misiuni umanitare în afara Europei, operaţiuni de menţinere a păcii şi alte misiuni de gestionare a crizelor. Cum tehnologia militară devine din ce în ce mai scumpă şi mai sofisticată, guvernele UE consideră că este imperios necesar să lucreze împreună la fabricarea armelor. Mai mult decât atât, dacă forţele lor armate trebuie să execute misiuni în comun, sistemele lor trebuie sa fie interoperaţionale, iar echipamentele suficient de standardizate. Consiliul European de la Tesalonic a decis, în 2003, să creeze o Agenţie Europeană pentru Apărare. Din 2003, UE a întreprins o serie de misiuni de menţinere a păcii şi de gestionare a crizelor. Cea mai importantă dintre acestea a fost în Bosnia şi Herţegovina, unde misiunea de 7 000 de soldati condusă de Uniunea Europeană (EUFOR), a înlocuit în decembrie 2004 trupele NATO de menţinere a pacii.

2. Politica comercială

Uniunea Europeană sprijină sistemul de reguli al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică şi transparenţă în desfăşurarea comerţului mondial. OMC stabileşte condiţiile prin care membrii săi pot să se apere împotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preţ), prin care exportatorii concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru soluţionarea disputelor care apar între doi sau mai mulţi parteneri comerciali. Politica comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul său generalizat al preferintelor vamale (SGP), UE a garantat accesul preferenţial pe pieţele sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a importurilor provenind din tarile în curs de dezvoltare şi din economii în tranziţie. Se merge chiar mai departe pentru cele mai sărace 49 de ţări din lume. Exporturile lor - cu excepţia armelor - pot beneficia integral de acces pe pieţele UE, fără taxe vamale, în cadrul unui program lansat în 2001. Uniunea Europeană nu are încheiate totuşi acorduri comerciale specifice cu principalii săi parteneri comerciali din rândul tarilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii şi Japonia. În acest caz, relaţiile comerciale sunt gestionate prin intermediul mecanismelor OMC. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană caută să dezvolte relaţii bazate pe egalitate şi parteneriat. Cu toate acestea, ţările membre ale UE nu sunt întotdeauna de acord asupra tipului de legături diplomatice, politice şi militare ce trebuie stabilite cu Statele Unite. Uniunea Europeană îşi extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte părţi ale lumii, cum sunt cele din America Latină, America Centrală, China sau India. Acordurile comerciale cu aceste ţări includ, de asemenea, cooperări de ordin tehnic şi cultural.

(Sursa: Reprezentanţa Comisiei Europene în România)